„Romanii dobrogeni erau socotiti, in documente diplomatice emise de reprezentanti ai tinerei Romanii moderne, „ca niste frati si patrioti fierbinti ai patriei noastre si care au sperante a se uni cu noi pe viitor“, iar constiinta fratietatii lor este perceputa ca un pat germinativ intr-o viitoare reconfigurare gepolitica a spatiului aflat, inca, in cadrul Imperiului Otoman. Termenul de „tara noastra“, de pilda, se regaseste tot mai des in vocabularul lor, atunci cind se referau la „Romania“. Iata de ce, nu este de mirare ca, maturizindu-se aceste premise de constientizare identitara, romanii dobrogeni sa-si clameze, intr-un prielnic context international, in 1877-1878, asumarea unui destin comun national-statal cu fratii din stinga Dunarii: „sint prin Dobrogea subscrieri pentru a se alipi pe linga Romania“, li se aducea la cunostinta, in noiembrie 1877, parlamentarilor de la Bucuresti. „Populatia de acolo – din Dobrogea – se simte foarte fericita sa fie unita cu Romania si mi-a trimis adrese numeroase“ – arata, la rindul sau, domnitorul Carol I, dupa cum ministrul de externe Mihail Kogalniceanu cuvinta in Parlament ca „romanii si musulmanii de abia asteapta pe romani“.”